Varga E. Árpád

Asimilarea naţională este un proces istoric-social şi psihologic complex. În lucrarea de faţă am în vedere doar una din faţetele acestei probleme, posibilitatea de abordare statistică a fenomenului asimilării, în cadrul unei serii de cercetări menite să fundamenteze o privire extinsă asupra mai multor regiuni.

Din punct de vedere statistic, modalitatea cea mai simplă de a obţine un tablou al asimilării constă în decelarea deosebirilor dintre ponderea demografică a naţionalităţii - la care ajungem prin compararea sporului natural şi a mişcărilor mecanice ale populaţiei (migrări externe şi interne) evidenţiate într-o perioadă delimită în timp şi a sporului demografic real (stabilit pe bază de recensăminte) din aceeaşi perioadă. Această diferenţă implică şi "neconcordanţe declarative" faţă de recensămîntul anterior (respectiv, faţă de aşteptările bazate pe acesta). Posibilitatea de interpretare şi evaluare a neconcordanţelor din declaraţiile subiecţilor penduleză - funcţie de circumstanţele înregistrării, de diferiţi factori sociali şi politici şi nu în ultimul rînd de interpretarea noţiunii de asimilare - între limite destul de vagi. Fiind vorba mai mult de date numerice brute, şansele unei analize obiective sînt şi ele mai reduse. Consider de aceea că cifrele obţinute prin metoda statistică (a balanţei) reprezintă valori ipotetice, capabile să inducă doar probabilităţi de veridicitate în privinţa cîştigurilor sau pierderilor demografice legate de asimilare, oferind doar indicii asupra limitelor posibie ale extinderii lor.

Pentru perioda şi teritoriul avute în vedere pînă şi această cercetare efectuată după criterii simpificatoare a fenomenului asimilării antrenează - consecinţă a sărăciei şi caracterului fragmentar ale izvoarelor disponibile - o altă serie de probleme. În concordanţă cu cele de mai sus, lucrarea (pe care am redactat-o în bună măsură prin montajul unor fragmente din studiile publicate de mine anterior) reprezintă, pe lîngă sinteza cercetărilor mele în domeniu, mai degrabă o schiţă problematică, o trecere în revistă a impedimentelor metodologice ivite pe parcurs. M-am bazat în primul rînd pe studiile mele intitulate "Népszámlálások a jelenkori Erdély területén" (Recensăminte ale populaţiei pe teritorului Transilvaniei contemporane), "A népesség fejlődése, az etnikai és felekezeti viszonyok alakulása a jelenkori Erdély területén 1869-1920 között" (Evoluţia populaţiei, configurarea relaţiilor etnice şi confesionale pe teritorului Transilvaniei actuale între 1869-1920), respectiv "Nemzetiségi népességfejlődés és a magyarság lélekszámának alakulása Erdélyben 1920 és 1995 között" (Sporul demografic al naţionalităţilor şi evoluţia numerică a populaţiei maghiare din Transilvania între 1920 şi 1995) - apărute în volumul "Fejezetek a jelenkori Erdély népesedéstörténetéből" (Editura Püski în 1998). Lista izvoarelor consultate e conţinută în studiul meu "Erdély magyar népessége 1870-1995 között" (Populaţia maghiară a Transilvaniei între 1870-1995, apărut în revista "Magyar Kisebbség", 1998, nr.3/4).

Izvoare conţinînd date fundamentale cu privire la procesele etnodemografice desfăşurate pe teritoriul actual al Transilvaniei: rapoartele oficiale ale recensămintelor, respectiv ale mişcărilor de populaţie întocmite de serviciile de statistică ungar - până în 1910, precum şi în 1941, pentru Ardealul de Nord - şi român, după unirea cu România, respectiv după reîntregire.

Recensămintele maghiare, care aveau loc, începînd cu 1880, din zece în zece ani, stabileau apartenenţa naţională a subiecţilor pe baza chestionarului privitor la limba maternă (în fapt, limba preferată în comunicare). Pe lîngă aceasta, puneau în lumină raportarea la diversele culte, evidenţiind de asemenea şi numărul celor ce vorbeau şi alte limbi în afara limbii materne declarate, precum şi care erau acestea, îmbogăţind tot mereu pînă în 1910 sfera de prelucrare a limbilor cuprinse în chestionare. În 1941 criteriul nemijlocit al naţionalităţii apare şi el printre punctele chestionarului.

Pe teritoriul Transilvaniei aparţinătoare de România recensămintele din 1919 şi 1920 au consemnat pentru prima oară apartenenţa naţională (în 1919 şi pe cea confesională). Seria recensămintelor oficiale - după tentativa eşuată a ministerului de interne din 1927 - începe, în România mare, în 1930. Atunci şi mai apoi în 1941 şi în 1948 apartenenţa etnică era cercetată pe baza sistemului de criterii extins asupra naţionalităţii, limbii materne (a limbii învăţate de la părinţi) şi a religiei. Dar numai rezultatele recensămîntului din 1930 au fost date publicităţii în întregul lor; raportul din 1941 s-a rezumat la publicarea componenţei populaţiei după "origine etnică" iar cel din 1948 după limba maternă. Recensămintele din 1956, 1966 şi 1977 au omis întrebarea privitoare la religie, cel din 1992 a revenit însă şi la acest punct de chestionar. Cu începere din 1956 s-au pus în evidenţă legăturile dintre naţionalitatea şi limba maternă ale populaţiei (dar despre acestea avem din 1977 doar informaţii minate de exagerări), la care s-a adăugat în 1992 şi consemnarea coincidenţelor în relaţia naţionalitate-confesiune.

Oficiul ungar de statistică a oferit serii de date privitoare la evoluţiile demografice între 1890-1893 funcţie de confesiune, apoi, între 1900-1918 după criteriul religiei şi limbii materne, defalcate pînă în 1912 - respectiv referitor la deplasarea demografică naturală a celor de limbă maternă maghiară pînă în 1915 - pe unităţi juridico-administrative iar între 1913-1918 pe provincii. Datele privitoare la emigrări şi reveniri, pe unităţi juridico-administrative, au fost făcute publice între 1899 şi 1915; cele ale emigranţilor au fost detaliate de la bun început , cele ale repatriaţilor - din 1905, conform limbii materne, respectiv ţării de destinaţie şi de origine. Rapoartele comisiilor pentru refugiaţii de război furnizează de asemenea informaţii importante cu privire la migraţia internaţională.

Între 1920 şi 1937 biroul român de statistică a publicat, cu omisiuni mai mici sau mai mari, de asemenea anual rezultatele principale ale evoluţiei demografice pe criteriul confesiunii, pe provincii şi tipuri de aşezări. Datele pe criteriul naţionalităţii sînt cunoscute pentru perioada dintre 1920 şi 1923, respectiv 1933-1947 (din 1934 pe judeţe şi pe luni). Au fost publicate de asemenea datele privitoare la sporul natural al naţionalităţilor între 1931-1939, respectiv, pentru perioada împărţirii Ardealului, suma calculată a celor două părţi. Statisticile referitoare la migraţia internaţională (cele ale emigrărilor, imigrărilor, respectiv repatrierilor - defalcate pe criteriul naţionalităţii, al cetăţeniei, precum şi pe ţări) s-au publicat constant mai întîi din 1926 pînă în 1942, pentru ca (datele emigraţiei după naţionalitate din 1975, după ţara de destinaţie din 1980, iar cele ale repatrierii după naţionalitate, respectiv după ţara de origine cu începere din 1990), după evenimentele din decembrie 1989, să fie făcute iarăşi publice. Datele-cheie ale demografiei naţionalităţilor însă - abstracţie făcînd de cîte-o informaţie parţială lăsată să răzbată în afară - nu se publică în România de două generaţii încoace.

După cum reiese din această prezentare schematică, numai cronologia condiţiilor de bază ale recensămintelor e neîntreruptă. Datele necesare pentru a duce mai departe calculul efectivului populaţiei sînt însă extrem de fragmentare. Sporul natural al diferitelor etnii pote fi urmărit pe tot teritoriul de la începutul secolului pînă în pragul celui de-al doilea război mondial, în majoritatea cazurilor însă prin intermediul unor calcule mijlocite (graţie unor estimări sau datelor din arhivele cultelor). De informaţii similare nu mai dispunem apoi decît între 1972 şi 1992, respectiv referitor la anii nouăzeci. (Deceniul de după recensămîntul din 1992 se află însă în afara sferei cercetării noastre.) De asemenea, anterior recensămîntului din 1910, cercetarea fenomenului migraţiei externe şi interne, respectiv departajarea acestuia funcţie de naţionalitate ridică serioase probleme de congruenţă datorită modificărilor intervenite în privinţa frontierelor. Absenţa sau caracterul precar al datelor privitoare la modificările demografice de mare anvergură următoare schimbărilor de putere, respectiv de regim, precum şi a celor referitoare la pierderile provocate de război (acestea mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial) reprezintă de asemenea factori de incertitudine.

În utilizarea izvoarelor trebuie neapărat să se ţină cont de contradicţiile dintre datele statistice maghiare şi româneşti. La baza acestora se află deosebirea dintre punctele de vedere, respectiv modalităţile de abordare diferite practicate de cele două părţi. Faţă de practica statistică ungară a vremii, care identifica apartenenţa naţională cu uzul lingvistic, avînd astfel un caracter mijlocit, fundamentat pe criteriul limbii materne, la baza statisticii etnice româneşti se afla iniţial exclusiv criteriul nemijlocit al naţionalităţii. Vom vedea în acelaşi timp, dacă vom evita să ne concentrăm asupra implicaţiilor politice, existente, fără îndoială, ale acestei dihotomii, că prin confruntarea consemnărilor statistice unilaterale în sine putem obţine (întrucît datele lor reflectă aversul şi reversul aceluiaşi fenomen) un bun ajutor în încercarea de cartografiere a asimilării linvistico-naţionalitare.

Pentru perioada consecutivă celui de-al doilea război mondial trebuie să renunţăm la plusul oferit de confruntarea reciprocă a celor două tipuri de statistici. În cadrul sistemului statistic românesc aceasta se suplineşte în oarecare măsură prin chestionarea simultană a apartenenţei lingvistice şi naţionalitare, precum şi prin publicarea tabelelor încrucişate, comparative, rezultate din prelucrarea datelor astfel obţinute. La aceasta se adaugă în cazul recensămîntului din 1992 relevarea coincidenţelor în privinţa naţionalităţii şi confesiunii, respectiv consemnarea statistică a căsniciilor mixte. Din aceste "fotografii la minut", în absenţa indispensabilelor informaţii complementare, nu pot fi trase însă decît concluzii valabile pentru cîte-o perioadă anume (şi bazate şi acestea mai degrabă pe supoziţii). Din şirul de raportări fragmentare ale unor situaţii momentane tabloul procesului de mai lungă durată apare doar estompat.

Consecinţă a celor de mai sus, evoluţia relaţiilor demografice din secolul XX ale maghiarimii trăitoare pe teritoriul Transilvaniei contemporane abia dacă poate fi urmărită în continuitatea sa. Astfel, nici balanţa coerentă a asimilării nu prea poate fi întocmită. În locul acesteia, voi încerca să realizez mai multe evaluări pe termen scurt, nutrind speranţa că o oarecare imagine mai cuprinzătoare se va desprinde şi din aceste rezultate secvenţiale.

Demarcaţia istorică fundamentală a epocii e trasasată de recensămîntul ungar din 1910. El consemnează pe teritoriul actual al Transilvaniei 1 milion 663 de mii de locuitori de limbă maternă maghiară. În decursul celor trei decenii ce trecuseră de la recensămîntul din 1880 numărul acestora (ţinînd cont de populaţia civilă) sporise cu 600 de mii, crescînd, proporţional, de la 25,9 la sută la 31,6 la sută. Rata de creştere de 57,6 la sută era aproape dublul sporului de 29,6 la sută al totalităţii populaţiei, ba depăşea cu 2,7 procente chiar şi media pe ţară a sporului maghiarimii în ansamblul ei. Aceste date, la fel cu acelea din cuprinsul întregii ţări din acele vremi, indică un surprinzător de rapid cîştig de teren din partea limbii maghiare. Istoricii noştri explică deplasarea semnificativă intervenită în raportul de forţe, din punct de vedere etnic, în Ungaria de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, prin trei factori, şi anume: 1. Sporul natural al ungurilor l-a depăşit pe acela al altor popoare. 2. Ungurii au emigrat într-o proporţie mai mică decît celelalte popoare de pe teritoriul ţării. 3. O parte a populaţiei nemaghiare, precum şi grosul imigranţilor s-au asimilat maghiarimii. Aceste constatări sînt valabile şi în ceea ce priveşte teritoriul actual al Transilvaniei, cu completarea că aici creşterea ceva mai accentuată decît media pe ţară a proporţiei maghiarimii a fost favorizată şi de balanţa pozitivă a schimbului intern de populaţie. Relaţiile schiţate aici sînt ilustrate de datele, transponabile - în mare şi per total - şi asupra teritoriului actual al ţării, provenite din ultimul deceniu de pace, premergător primului război mondial.

Conform tabelului nr. 1 sporul natural al locuitorilor de limbă maghiară a avut într-adevăr un ritm mai alert (11,2 miimi media anuală) decît al populaţiei totale (9,4 miimi) şi ca urmare a indicelui de mortalitate mai favorabil a depăşit considerabil şi sporul natural al românilor dispunînd de o rată a naşterilor mai înaltă (în cazul lor proporţia anuală e de 8,7 miimi). Astfel, exact jumătate din sporul natural total le revenea românilor şi abia 36,3 la sută maghiarilor. Maghiarii beneficiau în schimb de un procentaj de 58,8 din sporul real, în vreme ce românilor le reveneau doar 37,4 la sută din sporul real al populaţiei. Sporul real era numai în cazul populaţiei de limbă maternă maghiară şi de alte limbi mai mare decît sporul natural. Plusul maghiarilor rezultă în primul rînd din cîştigul substanţal al migraţiei lor interne şi doar dincolo de aceasta poate fi pus pe seama participării mai slabe la emigraţie, respectiv pe seama cîştigului rezultat din asimilare. Surplusul celor de alte limbi materne indică creşterea - rezultată mai degrabă dintr-o distorsiune a datelor comunicate - a numărului ţiganilor de dincolo de Piatra Craiului, mai cu seamă în detrimentul românilor (v. rîndul de jos al ultimei coloane din tabelul nr.1 ). În cazul populaţiei de limbă germană (şi idiş) pierderile se explică în principal prin emigrarea masivă; comparativ, asimilarea reprezintă un cuantum mai redus. Tot emigrarea (proporţional mai mică, în raport cu procentajul atins de populaţia respectivă) joacă un rol important în negativul populaţiei de limbă maternă română. Nu poate fi însă neglijat nici minusul datorat fenomenului de disimilare, deşi e în primul rînd consecinţa departajării celor de limbă maternă rromanes şi doar într-o măsură mai mică asimilării la cei de limbă maghiară.

Cifrele ne dezvăluie că în primul deceniu al secolului trecut pe teritoriul actual al Transilvaniei cîştigul provenit din asimilare al populaţiei de limbă maghiară era abia o zecime (11,1%) din sporul său real, reprezentînd în schimb aproape jumătate (48,6%) din surplusul sporului natural. Ar fi riscant, ce-i drept, să acordăm o valabilitate retrospectivă acestor cifre şi proporţii, luînd însă în considerare anumiţi factori am ajuns şi în ceea ce priveşte perioada dintre 1880 şi 1910 în întregul ei la rezultate aproape identice. Astfel, din sporul real al populaţiei de limbă maghiară în decursul celor trei decenii doar 12-13 la sută, iar din cîştigul rezultat din surplusul sporului natural cca 40 de procente, ceea ce se cifrează la aproximativ 80 de mii, se pot pune pe seama asimilării. Aceasta poate fi socotită, fireşte, o balanţă a asimilării, căci, rezultat al unor fenomene contrarii, într-o măsură mai mică, ce-i drept, dar în condiţii de dispersiune şi enclavă, asimilarea a provocat pierderi şi maghiarimii.

De la ce populaţii anume, unde şi în ce proporţie a cîştigat maghiarimea datorită asimilării, în absenţa unor date diferenţiate pe limbi şi a altor indicatori demografici, referitor la perioadele anterioare nu putem estima cu mijloacele statisticii demografice clasice. Pornind însă de la supoziţia că în perioada respectivă naţionalitatea (limba) şi religia prezentau în general convergenţe iar în cursul trecerii de la o limbă la alta ataşamentul confesional al asimilanţilor se dovedea în general mai puternic decît cel lingvistic, putem, din configurarea datelor analitice referitoare la relaţiile dintre limba maternă şi confesiune (aplicabile fără distorsiuni semnificative la teritoriul actual) să ne conturăm o imagine şi în această privinţă. Conform celor de mai sus, voi ilustra efectele asimilării între 1880 şi 1910 prin intermediul maghiarizării diferitelor culte.

Din indicele de creştere reiese că numărul enoriaşilor de limbă maternă maghiară ai bisericilor "nemaghiare" a sporit într-un ritm mult mai alert decît al celor de limbă maternă maghiară în general, în vreme ce creşterea efectivelor celor aparţinînd de cultele specific maghiare (reformat şi unitarian) a rămas, corespunzător mediei cultelor respective, în urmă. În rîndul vorbitorilor de limbă maghiară sporul greco-catolicilor a fost cel mai însemnat depăşind chiar şi procentajul de creştere al evreilor unguri, în urma lor situîndu-se ortodocşii. Comparînd sporul din cadrul cîte unei confesiuni cu acela al enoriaşilor lor de limbă maghiară reiese că poziţia limbii maghiare s-a întărit şi în biserica romano-catolică şi în cea evanghelică, de unde putem deduce, dincolo de imigrări, asupra unei asimilări a germanilor şi într-o mai mică măsură a slovacilor. Datele defalcate pe localităţi indică o expansiune a limbii maghiare în valea Eriului, în judeţele Satu Mare şi Ugocea, respectiv - într-o măsură mai mică - printre greco-catolicii din Secuime, ortodocşii din Bihor, romano-catolicii germani din Carei şi zona Satu Mare-Ugocea, ca şi din Banat şi, în general, printre israeliţi. Expansiunea limbii maghiare n-a modificat în esenţă graniţele lingvistice ca atare, cu excepţia zonei Satu Mare-Ugocsa, unde recensămîntul din 1910 a adus, urmare a modificării preferinţelor lingvistice ale românilor şi rutenilor greco-catolici, respectiv ale şvabilor romano-catolici, un plus de precizie în conturarea spaţiului lingvistic maghiar. Maghiarizarea lingvistică s-a manifestat în cea mai mare proporţie în rîndul populaţiei evreieşti de limbă germană (idiş) al cărei aflux continuu dinspre Galiţia şi Bucovina începuse la mijlocul secolului al XIX-lea şi a cărei rată de creştere era substanţială: cu cele 76 mii de suflete numărul locuitorilor de limbă maternă maghiară şi confesiune mozaică pe teritoriul actual al Transilvaniei a crescut între 1880 şi 1910 de aproape două ori şi jumătate iar sporul confesiunii israelite a revenit în întregul său populaţiei de limbă maternă maghiară.

Sporul mai accentuat al celor de limbă maghiară în cadrul uneia sau alteia din confesiuni nu presupune însă cu necesitate o asimilare la fel de viguroasă a celor de alte limbi. Progresiunea maghiarimii în cadrul diverselor culte poate fi pusă pe seama faptului că ea însăşi, în general, prezenta o rată de creştere mai mare; de asemenea, şi proporţia sporului respectivei confesiuni, revenită celor celor de limbă maghiară, cuprinde sporul natural al enoriaşilor maghiarizaţi de mai demult. Ţinînd cont de toate acestea, comparînd ratele reproducţiei naturale a diverselor confesiuni cu indicii sporului real al populaţiei de limbă maternă maghiară în cadrul respectivei confesiuni, apreciez că din totalul de 80 de mii, la cît se estimează cîştigul prin asimilare al populaţiei de limbă maghiară, în decursul a trei decenii, aproximativ două cincimi ar putea proveni din rîndul greco-ortodcşilor şi greco-catolicilor, alte două cincimi dinspre partea israeliţilor, restul reprezentîndu-l şvabii sătmăreni şi germanii bănăţeni, respectiv alte fragmente de populaţie, mai mici.

În cele de mai sus am cercetat ritmul maghiarizării reflectat de diversele recensăminte în succesiunea lor temporală. De remarcat că aceste date, evidenţiind diferitele etape ale îndelungatului proces de asimilare în simultaneitatea cîte unei anume înregistrări, extind la maximum aria cuprinderii subiecţilor procesului respectiv. Statistica naţionalităţilor rezumîndu-se la înregistrarea datelor lingvistice îi include - urmare a limitelor sale fireşti - dincolo de asimilaţii de fapt şi pe cei ce "staţionează" înaintea ultimei faze a asimilării, pe cei cu dublă apartenenţă, pendulînd încă între două popoare, între două limbi.

Acest cîştig statistic aparent poate fi delimitat în mai multe feluri. De exemplu, prin intermediul corectivelor puse la punct de specialişti maghiari, procedîndu-se la confruntarea datelor privitoare la limba maternă şi la cunoaşterea altor limbi, urmărindu-se relaţiile dintre acestea. Modalitatea de înregistrare şi prelucrare a datelor privitoare la cunoştinţele lingvistice prezintă însă modificări de la recensămînt la recensămînt şi doar odată cu recensămîntul din 1910 se decantează cu adevărat şi devine (în limitele posibilului şi raţionalului) completă. De aceea, şi pentru că scopul nostru de fapt e cercetarea condiţiilor asimilatorii ale maghiarimii ajunse în poziţie minoritară, în cele ce urmează nu voi interpreta datele respective ale recensămintelor în cadrul sistemului statistic maghiar ci în lumina noilor înregistrări efectuate în condiţiile raporturilor de putere schimbate. Aceasta întrucît următoarele recensăminte româneşti pun - şi cu valabilitate retrospectivă - tocmai categoria în cauză, a celor supuşi atracţiei cîmpului de forţe al limbii oficiale (şi, în condiţii limită, cel mai uşor de influenţat) într-o lumină specific refractată.

După primul război mondial, ca urmare a modificării raporturilor de putere, a început reaşezarea condiţiilor etnodemografice consemnate pe vremea recensămîntului din 1910. Între 1911 şi 1914 populaţia de limbă maternă maghiară din spaţiul avut în vedere a sporit pe cale naturală cu încă 82,5 mii suflete. Datele referitoare la cei patru ani următori nu ne sînt cunoscute cu aceeaşi precizie, dar din valorile sporului publicate, pe provincii, pînă în 1918 reiese că plusul de natalitate al celor cu limba maternă maghiară scăzuse pînă la sfîrşitului războiului la 50 de mii. Acest cîştig precar a fost consumat de pierderile de război ale maghiarimii - care pot fi estimate corespunzător proporţiilor sale demografice la cca 54 mii persoane - iar plusurile presupuse ale mişcărilor interne trebuie că au fost anihilate de migraţia externă extrem de viguroasă pînă la începutul războiului. În toamna tîrzie a lui 1918, ca efect al ocupaţiei româneşti, a început exodul populaţiei maghiare din Transilvania. Pînă la sfîrşitul anului au fost înregistraţi 41 mii de refugiaţi, astfel că în decursul cîtorva luni numărul locuitorilor de limbă maternă maghiară consemnat de recensămîntul din 1910 trebuie să fi scăzut sub 1 milion 620 mii. Pînă la sfîrşitul anului 1919 au mai trecut în Ungaria alţi 113,3 mii, ceea ce nu s-a compensat decît în mică măsură prin sporul natural al maghiarimii din aceşti doi ani - estimat, luîndu-se în considerare datele dintre 1920-1923 privitoare la mişcările populaţiilor minoritare, la 24 mii. Astfel, numărul ideal al locuitorilor consemnaţi de recensămîntul din 1910 ca avînd limba maternă maghiară ar putea fi aproximat la momentul noului recensămînt românesc la abia 1 milion 530 mii. Faţă de aceste estimări, recensămîntul românesc din 1919 nu găseşte decît 1 milion 378 de mii, iar cel din 1920 1 milion 306 mii de unguri în teritoriile ocupate.

Diferenţa dintre cele calculate de mine şi datele româneşti (chiar şi luînd în considerare durata recensămîntului din 1919 şi corecturile intervenite prin definitivarea frontierei) se cifrează la 220-230 de mii. Deficitul rezultă din faptul că, aşa cum, trecînd în revistă izvoarele, am precizat, contrar recensămîntului unguresc din 1910, recensămintele româneşti consemnau compoziţia etnică a populaţiei nu pe criteriul limbii materne ci pe criteriul naţionalităţii, într-o interpretare specifică (practic: descendenţă populară, origine etnică). Corespunzător cu aceasta, proporţiile obţinute au cunoscut o deplasare semnificativă faţă de începutul deceniului. Departajarea pe culte, consemnată de recensămîntul din 1919, dat fiind că apartenenţa religioasă a populaţiei este o trăsătură mai precisă şi mai caracteristică decît cea lingvistică-etnică, se situează în schimb mai aproape de datele din 1910. Prin urmare, relaţiile dintre limba maternă şi confesiune înregistrate la începutul deceniului pot fi luate mai mult sau mai puţin ca o constantă. Pornind de la această supoziţie, putem conchide pe baza datelor confesionale asupra departajării lingvistice a populaţiei la începutul anului 1919 iar pe baza diferenţelor dintre structura populaţiei după limba maternă dedusă astfel şi structura etnică evidenţiată de recensămînt putem cuantifica deosebirile conceptuale dintre statistica demografică maghiară şi cea romînească din epocă. Rezultatele calculelor efectuate de mine sînt însumate în tabelul nr. 3.

Tabelul ilustrează reducerea numărului de înregistrări ale locuitorilor de limbă maternă maghiară şi germană, ceea ce se regăseşte sub formă de cîştig la români şi evrei. Deficitul maghiarilor a fost cel mai consistent pe malul stîng al Tisei (121,2 mii) şi în ceea ce priveşte proporţia sa, căci aci regăsim fiecare al patrulea locuitor de limbă maternă maghiară în coloana uneia din celelalte naţionalităţi. Maghiarimea s-a redus astfel în cea mai mare măsură în judeţul Satu Mare. Din pierderile sale de 55,4 mii de aici 16 mii le revin evreilor consemnaţi ca naţionalitate aparte, restul de 39,4 mii de locuitori de limbă maternă maghiară - înregistraţi însă ca fiind de altă naţionalitate - sporind în părţi egale numărul germanilor (şvabilor) şi pe acela al românilor. Dar deficitul celor de limbă maternă maghiară e însemnat şi în judeţul Bihor - 36,7 mii, din care 25,1 mii au trecut de asemenea la rubrica evreilor iar peste 10 mii au sporit masa locuitorilor de naţionalitate română. Deficitul germanilor pe malul stîng al Tisei e numai aparent, căci această pierdere decurge în realitate din separarea vorbitorilor de limbă idiş. Aceasă categorie de populaţie de confesiune mozaică era înregistrată de recensămintele ungare anterioare ca fiind de limbă maternă germană, dar separarea lor lingvistică poate fi apreciată nu doar ca simplă diferenţiere dialectală ci - corespunzător apartenenţei lor confesionale -, şi în fapt, drept unul din criteriile identităţii etnice evreieşti de sine stătătoare. În zona dintre Tisa şi Mureş în deficitul de 35,2 mii al celor de limbă maternă maghiară, se exprimă, pe lîngă separarea evreilor, mai cu seamă reînregistrarea pe baze etnice a germanilor maghiarizaţi (sau, respectiv, caracterul în fapt ezitant al identificării lor etnice anterioare). Din deficitul de 71,4 mii înregistrat dincolo de Piatra Craiului de către cei de limbă maternă maghiară aproape două treimi pot fi trecute pe seama evreilor şi o treime pe seama maghiarilor greco-ortodocşi şi greco-catolici consemnaţi ca români. (Din totalul de 25 mii al acestora din urmă cca 15 mii revin Secuimii.) Sporul de 53 mii de suflete al românilor de aici decurge parte din aceasta, parte din pierderile celor de alte limbi (ţigani).

În totalitatatea sa, efectivul maghiarimii a scăzut, dincolo de pierderile datorate mişcărilor de populaţie (în ultimă instanţă, fenomenului de refugiu) mai ales ca urmare a separării, consimţite sau nu, a celor de "altă religie" (120 mii de israeliţi şi 75-80 mii de greco-ortodocşi şi greco-catolici), respectiv a şvabilor sătmăreni şi bănăţeni. Numărul populaţiei de limbă germană a scăzut şi el, în urma separării celor aproape 45 mii de israeliţi vorbitori, în majoritate, de idiş, dar în proporţie de două treimi această pierdere a fost contrabalansată de plusul provenit de la alte grupuri etnice (în măsură covîrşitoare de la unguri). Cîştigul românilor îşi are sursa în enoriaşii bisericilor de rit răsăritean, vorbitori, e de presupus, şi ai limbii române dar înregistraţi anterior ca nefiind de limbă maternă română (în afară de unguri, ţiganii).

Balanţa finală al mişcărilor naturale şi mecanice ale populaţiei din deceniul marcat de primul război mondial poate fi alcătuită cu o bună aproximare pe baza recensămîntului din decembrie 1920. Calculele respective sînt sintetizate în tabelul nr. 4. În coloanele sale se regăsesc departajate - români şi maghiari - datele statistice provenite din izvoarele oficiale.

Dacă facem o comparaţie între efectivele principalelor două etnii estimate pe baza limbii materne şi, respectiv, consemnate de recensămintele populaţiei, rezultatul pe care îl vom obţine va reprezenta sporul "de recensămînt" - pozitiv sau negativ - rezultat din deosebirile de abordare. Valorile astfel obţinute - mai ales dacă avem în vedere şi alţi factori de migraţie, de care nu s-a ţinut seama la întocmirea tabelului de mai sus - coincid în esenţă cu cifrele obţinute în urma analizei recensămîntului din 1919. Se poate observa în cazul ambelor recensăminte că s-a consemnat o modificare procentuală în toate acele zone în care exista un număr mai mare de membri "de alte religii" ai comunităţii de limbă maternă maghiară.

Evidenţierea forţată a "descendenţei populare" a condus pe alocuri la rezultate încă şi mai exagerate decît cele din 1919. Aşa, de exemplu, numărul şvabilor sătmăreni prelevaţi maghiarimii, respectiv al maghiarilor "reromânizaţi" din Secuime a sporit deopotrivă la 25-30 de mii în 1920. Caracterul exagerat al acestor cifre e vădit şi de faptul că aproape nouă zecimi din cei 28 mii de locuitori din zona Satu Mare înregistraţi în 1920 drept germani se declaraseră la recensămîntul din 1910 maghiari nu numai pe criteriul limbii materne dar jumătate din şvabii "regermanizaţi" nici nu ştiau decît ungureşte. La fel, în judeţele secuieşti, recensămîntul din 1910 găsise printre cei de limbă maternă maghiară abia 23 de mii de locuitori de rit ortodox, din care peste trei sferturi vorbeau numai maghiara. În 1920 aceştia au fost înregistraţi pe baze confesionale drept români, fără excepţie, ba mai mult, în Ciuc chiar şi dintre romano-catolici 5 mii de suflete au fost trecute la rubrica celor de naţionalitate română. În acelaşi timp, recenzorii n-au dat dovadă pretutindeni de aceeaşi acribie în cursul depistării amănunţite a descendenţei: pe malul stîng al Tisei, dintre cei 63,2 mii de greco-ortodocşi, respectiv greco-catolici cu limba maternă maghiară abia 40-50 de mii au fost înregistraţi în 1920 ca români.

În orice caz, se poate spune că executanţii primului recensămînt românesc s-au străduit, sub semnul "justiţiei statistice" comandate de profunde motivaţii politice, să compenseze cu vîrf şi îndesat acel spor provenit din asimilare pe care recensămintele maghiare bazate pe criteriul limbii materne şi oglindind în mod inevitabil strădaniile tardive întru constituirea statului naţional îl consemnaseră, în parte, într-adevăr, în avans. Aruncînd însă o privire în urmă şi înainte în timp, analiza comparativă a recensămintelor maghiare şi româneşti oferă chiar şi aşa învăţăminte profitabile: datele expuse mai sus funcţionează ca un indicator lipsit poate de fineţe dar eficient în ceea ce priveşte acele puncte delicate care constituie locul geografic prevalent al fenomenului de translaţie identitară, căruia nu ise poate da o interpretare definitivă pe baza cîte unui recensămînt. În esenţă, în urma demersului comparativ aplicat recensămintelor efectuate prin metode diferite ies la iveală procese asimilatorii ocultate înainte vreme şi întoarse în sens contrar (sau supuse tentativei redirecţionării) odată cu schimbarea puterii. Cercetarea logicii eclectice, pe alocuri aproape imposibil de urmărit a etnicităţii conturează valorile superioare ale cercului posibililor disimilianţi; acest tablou va fi nuanţat în continuare de rezultatele privitoare la limba maternă ale recensămîntului din 1930

În primii patru ani ai noului guvernămînt, conform datelor statistice oficiale, 25,1 la sută din totalul sporului natural a revenit maghiarimii şi 57,2 la sută românimii. Proporţia de 9,9 miimi a sporului natural al populaţiei de naţionalitate maghiară nu rămînea încă decît foarte puţin în urma valorii totalului populaţiei, respectiv a valorii de 10,2 miimi a românimii, dar valorile descendente ale reproducţiei sale - şi mai cu seamă a ratei naşterilor - (raportate atît la epoca anterioară cît şi la restul populaţiei) prefigurează deja deteriorarea de mai tîrziu a condiţiilor sale demografice.

Evoluţia pe etnii a populaţiei între 1921 şi 1930 poate fi urmărită doar mijlocit, pe baza datelor privitoare la mişcările confesionale ale populaţiei. După elanul iniţial, valorile medii ale sporului natural au cunoscut o continuă şi rapidă descreştere. Cifrele sînt defavorabile mai cu seamă în privinţa maghiarimii, căci situaţia s-a deteriorat în cea mai mare măsură la cultele preponderent maghiare (romano-catolic, protestant). Pe baza valorilor cunoscute, putem face o tentativă de a stabili cît anume din sporul natural al deceniului a revenit principalelor naţionalităţi. Calculul poate fi efectuat pe baza procentajului reprezentat de populaţia de limbă maternă maghiară, respectiv română în cadrul cultelor avute în vedere în 1910, trecînd asupra naţionalităţii din cadrul cultului respectiv proporţia corespunzătoare din sporul natural al anilor 1921-1930. Conform rezultatului final, din sporul natural de 483,8 mii al populaţiei în totalitatea sa, 141,4 mii suflete (29,2 %) revin maghiarilor şi aproape dublu românilor: 277,6 mii suflete (57,4 %). Adaptîndu-ne la practica "apartenenţei etnice" a recensămintelor româneşti, adică scoţîndu-i din calcul pe cei de confesiune mozaică şi incluzîndu-i pe enoriaşii de limbă maternă maghiară ai bisericilor de rit grecesc la români, acest rezultat optimal în privinţa maghiarilor se reduce la cca 115 mii suflete (23,8%) iar proporţia ce le revine românilor creşte la 290 mii suflete (60%).

Pentru a întocmi o balanţă demografică - fie şi prezumptivă - a maghiarimii, trebuie să avem în vedere şi pierderile sale de pe urma migraţiei. Între 1921 şi 1924 au fost luaţi în evidenţă în Ungaria alţi 42,8 mii de refugiaţi ardeleni. Conform statisticilor româneşti privitoare la emigraţie soldul migratoriu al mişcării populaţiei de naţionalitate, respectiv de cetăţenie maghiară se reduce între 1926 şi 1930 la numai -8,7 mii. Numărul emigranţilor maghiari sporeşte şi datorită acelora dintre ei care figurau în evidenţe ca fiind de alte naţionalităţi, de exemplu evrei şi şvabi. Emigraţia a fost deosebit de intensă în prima parte a deceniului, dar din această perioadă nu dispunem decît de date cu caracter informativ. Pe baza acestora nu e însă exagerat să estimăm minusul total rezultat din părăsirea ţării de către maghiarii adeleni în decursul a zece ani la cel puţin 60 de mii de persoane, ceea ce aproape coincide cu soldul negativ al sporului real şi natural ale populaţiei din zonă.

Avînd în vedere toate acestea, recensămîntul de la finele lui decembrie 1930 putea găsi cu cel mult 80 mii, iar pe baza "apartenenţei etnice" cu abia 55 mii, mai mulţi maghiari în Transilvania decît putem estima pentru 1920, respectiv cîţi a consemnat în fapt recensămîntul de atunci. Înregistrarea pe naţionalităţi - conform căreia numărul populaţiei de naţionalitate maghiară sporise la 1353,3 mii - corespunde oarecum acestei aşteptări reţinute. Rezultatul de 1481,9 mii, obţinut pe baza criteriului limbii materne, se apropie deja mai mult de estimările deduse din datele recensămîntului din 1910 dar chiar şi acesta e cu 120 mii sub acele 1,6 milioane, cîtă populaţie de limbă maternă maghiară ar fi trebuit să consemneze, conform acestor calcule demografice - în consonanţă cu opinia statisticienilor maghiari mai moderaţi - recensămîntul din anul 1930.

Prin examinarea simultană a apartenenţei conform naţionalităţii, limbii materne şi confesiunii, recensămîntul din 1930 a oferit fără îndoială o imagine mai vie a realităţii decît recensămintele anterioare. Din cifrele medii, care estompează diferenţele locale, acest lucru iese poate mai puţin evidenţă dar e bine ilustrat de datele unor zone mai restrînse, cum ar fi cele din judeţele de pe malul stîng al Tisei. În aceste patru judeţe (Bihor, Satu Mare, Sălaj şi Maramureş) recensămîntul din1930 consemnează cu 60,3 mii mai mulţi locuitori de limbă maternă maghiară faţă de cîţi maghiari fuseseră înregistraţi tot acolo după naţionalitate. În paralel cu aceasta numărul celor de limbă idiş e cu 26,1 mii mai mic decît al celor de naţionalitate evreiască şi pe baza criteriului limbii materne şi numărul românilor - ca un caz de excepţie - rămîne cu 7,9 mii, al germanilor cu 9,2 mii, al ţiganilor cu 10 mii şi al celor trecuţi la alte categorii cu 7 mii în urma numărului respectivei sau respectivelor naţionalităţi. În urma confruntării cu datele confesionale reiese şi că cei de religie israelită erau cu 8 mii mai mulţi decît cei de naţionalitate evreiască şi cu 34,1 mii mai mulţi decît cei cu limba maternă idiş, în timp ce surplusul enoriaşilor cultelor ortodox şi greco-catolic atingea, faţă de numărul etniilor raportabile pe bază de naţionalitate (români, ruteni, ruşi etc., incluzîndu-i aici şi pe ţigani) la cele două biserici, 10 mii iar pe conform apartenenţei pe baza limbii materne 33 mii (!). Aşadar, interferenţa datelor privitoare la limba maternă, naţionalitate, confesiune indică, într-o măsură mai modestă decît în urmă cu două decenii, ce-i drept, existenţa şi pe mai departe a grupurilor cu dublă apartenenţă în această zonă specifică a melanjului identitar. (Mai estompat şi, desigur, cu altă serie de semnificaţii, şi în alte zone ale Transilvaniei.) Din păcate, în ceea ce priveşte datele statistice mai concrete (astfel şi cele privitoare la maghiari) ale contactelor interetnice nu ne putem sprijini decît pe presupoziţii, întrucît comunicatul dedicat recensămîntului n-a exploatat sursa de informare pe care ar fi reprezentat-o compararea acestor trei criterii: în rubricile sale nu se regăsesc nici datele privitoare la limbă maternă şi naţionalitate, nici combinaţia limbă maternă/naţionalitate şi religie.

Reducerea, vizibilă chiar şi aşa, a numărului celor de limbă maternă maghiară în rîndurile populaţiei de alte religii, faţă de cel din 1910, indică o asimilare lingvistică. Asupra acestei (reale sau formale) asimilări am putea conchide pe baza datelor referitoare la cunoaşterea limbii, recensămîntul românesc din 1930 n-a avut însă în vedere şi cercetarea cunoaşterii altor limbi. Merită aşadar să recurgem la acea posibilitate de control - cu validitate limitată, ce-i drept - pe care ne-o oferă datele din 1910 privitoare la cunoaşterea limbii ale grupului de limbă maternă maghiară definibil prin deosebirea (sau discutarea reciprocă a a acestei deosebiri evidenţiate cu semne distinctive contrarii în diferitele recensăminte etnice) dintre apartenenţa naţională şi apartenenţa lingvistică. Efectivele acestui grup - presupunîndu-i aici, pe baza învăţămintelor recensămintelor româneşti din 1919 şi 1920, pe israeliţii de limbă maternă maghiară, pe credincioşii de rit greco-ortodox şi greco-catolic, precum şi pe maghiarii romano-catolici de originea şvăbească din zona Satu Mare - se cifrau în Transilvania anului 1910 la 264,5 mii. Dintre aceştia, 132 mii erau israeliţi, 25,3 mii greco-ortodocşi, 82,3 mii greco-catolici, 24,9 mii şvabi maghiarizaţi. Dintre ei - pe baza procentajelor teritoriale netrunchiate ale administraţiilor locale româneşti - vorbeau numai ungureşte: israeliţi cca 50 mii (37,9%), ortodocşi 14,5 mii (57,3%), greco-catolici 51 mii (62%), şvabi maghiarizaţi 12,9 mii (51,9%). Ştiau şi nemţeşte: israeliţi 70,3 mii (53%), şvabi maghiarizaţi 12 mii (48,1%); ştiau şi româneşte: greco-ortodocşi 10,3 mii (40,7%), greco-catolici 26,8 mii (32,6%). Aşadar, din această populaţie cu identitate discutabilă 119,4 mii (48,5%) vorbeau numai ungureşte iar dintre cei ce vorbeau şi alte limbi 119,4 mii (45,1%) cunoşteau limba naţionalităţii lor "originare", deductibile pe baza religiei. Cam aceasta din urmă e categoria statistică ce cuprinde în sine grosul bilingvilor care puteau fi "mobilizaţi" în primul rînd odată cu schimbarea puterii, al celor potenţial subsumabili oricărei părţi sau blocaţi la un nivel inferior al asimilării.

Spre a rezuma cele de mai sus: faţă de populaţia de limbă maternă maghiară dedusă pe baza extrapolării datelor din 1910 înregistrările pe naţionalităţi ale recensămîntului românesc din 1930 consemnează 250 mii de maghiari mai puţin, în timp ce înregistrările după limba maternă prezintă o diferenţă de minus 120 mii, comparativ, de asemenea, cu cifrele estimate. Subestimarea numărului maghiarilor pe baza criteriului naţionalităţii este de data aceasta mai mare decît fusese pe vremea recensămintelor de la începutul deceniului anterior, ceea ce indică nu numai continuitatea modalităţii de înregistrare pe baza originii etnice ci şi aplicarea încă mai drastică a acestui punct de vedere. Valoarea de un sfert de milion din 1930 corespunde în mare ariei în cuprinsul căreia - urmărind traseul primelor recensăminte româneşti - pot fi decelaţi printre locuitorii de limbă maternă maghiară din 1910 cei de "origine etnică străină". Iar deficitul de 120 mii coincide cu numărul acelor bilingvi în cazul cărora "originea etnică străină" astfel presupusă e validată şi de datele satistice privitoarea la cunoştinţele de limbă. Nu e vorba, fireşte, de corespondenţe exacte, cifrice, ci de coincidenţele grăitoare ale unor trenduri, ale unor medii statistice.

Pe baza tuturor acestora se poate conchide că din sfera presupusă - funcţie de moment şi criteriu al etnicităţii - a populaţiei de limbă maternă maghiară numărul celor care apar ca nemaghiari în înregistrările româneşti competente ale vremii este de cel mult 220-250 de mii dar cel puţin 120 mii. (Să facem acum abstracţie de recensămîntul ratat al Ministerului de Interne din 1927; caracterul său abuziv e bine ilustrat de faptul de a fi consemnat un minus de 320 de mii în detrimentul maghiarilor!) Ar fi instructivă examinarea componentelor acestei diferenţe de recensămînt dar nu are rost să ne lansăm în amănunte, de vreme ce pierderea disimilantă consecutivă primei schimbări de ocîrmuire s-a dovedit a fi, urmare a unor noi modificări, de mai tîrziu, ale relaţiilor de putere - la fel ca şi cîştigul provenit din asimilare din 1910 - temporară.

În această perioadă configurarea mişcărilor naturale ale populaţiei poate fi urmărită nemijlocit şi după etnii. Ritmul sporului natural al populaţiei de naţionalitate maghiară era între 1931 şi 1933 încă de 7,5 miimi, dar în cei şase ani următori a scăzut cu 2 miimi, astfel decalajul de 1,3 miimi faţă de români, consemnat deja şi atunci, a crescut la 2,2 miimi. Reiese că procesul de compensare între valorile sporului celor două naţionalităţi principale, determinante ale fizionomiei etnice a Transilvaniei, început în anii 1920, s-a împlinit în primii ani ai acestui deceniu dînd de-acum semne de reversiune. Proporţia reproducţiei naturale s-a redus în cazul maghiarimii de la cele 11,2 miimi din 1901-1910 la mai puţin de jumătate, adică 5,5 miimi din 1934-1939, în schimb în cazul românilor reducerea e de abia 1 miime, astfel, în perioada respectivă ritmul sporului lor natural tot mai atingea încă valoarea de 7,7 miimi pe an. După mărturia evidenţelor statistice, bazate pe criterii diferite şi astfel deformate într-o oarecare măsură, dar reflectînd totuşi cît de cît tendinţele fundamentale, această turnură demografică poate fi pusă, în condiţiile reducerii aproape egale a ratei mortalităţii, pe seama diferenţelor disproporţionat de mari ce apar la indicii de fertilitate ai celor două naţionalităţi. E de presupus că la aceasta contribuie şi pierderile masive de populaţie ale maghiarimii, căci valul de refugiaţi trebuie să fi potenţat în cazul lor efectul cumulat al hiatusului intervenit în generaţiile apte de reproducţie.

Faptul că - orientîndu-se după criteriile etnice ale recensământului din 1930 - cei ce au întocmit statisticile privitoare la mişcările de populaţie s-au bazat tot pe criteriul şubred al "apartenenţei de neam" ne invită la prudenţă în aprecierea respectivelor date. Nepierzînd din vedere acest lucru, cu corectarea cifrelor pe baza datelor furnizate de culte, din sporul natural de 376,8 mii al totalităţii populaţiei din Transilvania anilor 1931-1940 cca 250 mii (64,6%) trebuie să fi revenit românimii, în vreme ce restul de 100 mii (25,8%) se adaugă maghiarilor.

Conform datelor statistice româneşti privitoare la emigrare pierderile maghiarimii în anii treizeci se cifrează la abia 0,5 mii persoane. Astfel, în Transilvania, pînă la sfîrşitul deceniului, numărul maghiarilor - presupunînd o evoluţie netulburată - a crescut pe baza datelor oficiale privitoare la naţionalităţi la 1 milion 436 mii, în timp ce , pornind de la datele referitoare la limba maternă ale recensămîntului maghiar din 1910 şi luînd în considerare cele de pînă acum ar fi trebuit să atingă 1,7 milioane.

Deceniul 1931-1941 se încheie cu o nouă schimbare a stăpînirii. Din pricina mişcărilor reciproce de populaţie provocate de cel de-al II-lea Diktat de la Viena, e preferabil să întocmim bilanţul demografic al Ardealului împărţit defalcîndu-l după noile graniţe.

Din datele cuprinse în tabelul nr. 5, reflectînd sporul real şi sporul natural corespunzător principalelor etnii, reiese că recensămîntul maghiar din Transilvania de Nord de la finele lui ianuarie 1941 a reconstituit în esenţă raporturile de naţionalitate şi limbă maternă anterioare Trianonului. Revenirea la situaţia existentă cu trei decenii în urmă ascunde în sine o ţesătură, aproape inextricabilă, de factori dintre cei mai diverşi. Conform unor rapoarte oficiale, pînă la acea dată trecuseră din Ardealul de Sud în Ungaria aproximativ 100 mii maghiari, fapt indicat ca atare şi de balanţa sporului real şi sporului natural. Majoritatea şi-au căutat refugiu în nord iar din ţara-mamă au sosit în teritoriile reanexate un număr de maghiari aproape egal cu acela al refugiaţilor. Astfel, ca urmare a acestor migraţii, maghiarimea din Ardealul de Nord s-a ales cu un plus de aproape 100 mii capete. "În compensaţie", mase întregi de români au fost nevoite să părăsească Transilvania de Nord: conform statisticilor - nici pe departe complete - ale organelor competente româneşti, numărul celor care au trecut pînă în februarie 1941 de partea cealaltă se ridică tot la circa 100 mii. În plus, din deficitul populaţiei totale putem deduce că încă vreo 40-50 mii de români (printre care refugiaţi care din diverse motive au fost omişi din înregistrările oficiale) au migrat spre părţile sudice ale provinciei. Compensînd diferenţele sporului real şi sporului natural ale celor două etnii principale cu cîştigul, respectiv pierderile datorate migraţiei, balanţa demografică a populaţie de limbă maternă maghiară se modifică la aproape 160 mii iar a populaţiei de limbă maternă română la -90 mii.

Aceste valori indică declaraţii diferite faţă de cele anterioare, adică în cazul maghiarilor un cîştig reasimilatoriu iar în cazul românilor o pierderea disimilatorie. Se poate constata că mai mult de jumătate din cei ce se declaraseră în 1930 de limbă idiş au revenit de asemenea printre cei de limbă maternă maghiară. Pe baza criteriului naţionalităţii, cîştigul dedus din declaraţii al maghiarimii e cu mult mai mare decît cel consemnat pe baza limbii materne: luînd în considerare chiar şi deformările statisticii privitoare la mişcările de populaţie, el se cifrează la aproape 300 mii. La aceasta a contribuit însă faptul că introducerea noului punct de chestionar a produs confuzii în furnizarea de date: o parte a populaţiei bilingve şi-a declarat acum la întrebarea privitoare la naţionalitate apartenenţa la maghiarime, ba mai mult, s-au înscris ca fiind de naţionalitate maghiară şi unii care nu vorbeau maghiara la nici un nivel, necum s-o fi avut de limbă maternă.

Tabloul oferit de recensămîntul românesc din 1941 din Ardealul de Sud e în privinţa maghiarilor relativ realist, de vreme ce grosul grupurilor etnice cu apartenenţă discutabilă se afla în partea de nord. Astfel, cu acest prilej censul maghiar a procedat la o consemnare cifrică a acestor categorii. Pe baza acesteia, putem constata că numărul lor oscila între valori-limită mai mari decît în urmă cu treizeci de ani. (Valoarea de 160-300 mii pare, ce-i drept, exagerată; mai ales din cauza incertitudinii datelor privitoare la mişcările migratorii, lucru de care trebuie aşadar să ţinem seama neapărat.) În orice caz, în 1941 maghiarimea nu numai că a recuperat pierderea disimilatorie - de 120-250 mii suflete - suferită pe vremea recensământului românesc din 1930 ci probabil că a înregistrat şi un cîştig substanţial. Particularităţile mai sus semnalate ale declarării apartenenţei naţionale furnizează, pe lîngă condiţiile desfăşurării recensămîntului din 1941, explicaţia acestui surplus.

În absenţa unor date privitoare la sporul natural şi la pierderile cauzate de război, balanţa demografică a maghiarimii din perioada celui de-al II-lea război mondial poate fi întocmită doar cu aproximaţie. În 1941, conform celor două recensăminte, numărul maghiarilor de pe întreg teritoriul era - funcţie de însumarea fie a datelor pe criteriul limbii materne din nord şi a celor pe criteriul naţionalităţii din sud, fie a celor pe criteriul naţionalităţii din ambele părţi - de 1 milion 707 mii, respectiv 1 milion 744 mii. Avînd în vedere că din 1948 nu dispunem decît de datele apartenenţei pe criteriul limbii materne (după care numărul maghiarilor din Transilvania era de 1 milion 482 mii) e adecvat să stabilim în conformitate şi valoarea iniţială. După aprecierea oficiului ungar de statistică în 1941, în Transilvania de Nord, în cazul unei părţi mai mici a populaţiei "declaraţiei pe baza limbii materne de mai înainte îi corespunde mai degrabă răspunsul pe bază de naţionalitate sau, oricum, valorile corespunzătoare în mod esenţial rezultatelor bazate pe limba maternă ale recensămintelor maghiare anterioare trebuie căutate printre datele din 1941 privitoare la limba maternă şi naţionalitate". În Ardealul de Sud, rezultatele obţinute pe criteriul "originii etnice" trebuie de asemenea augmentate, cel puţin cu diferenţa din 1930 dintre cele două criterii, în favoarea limbii materne. De aceea, putem lua liniştiţi drept punct de plecare valoarea mai mare, de cca 1 milion 740 mii.

Diferenţa astfel calculată de 260 mii dintre datele din 1941 şi 1948 indică o reducere asemănătoare celei de după Trianon a populaţiei de limbă maternă maghiară. Din această diferenţă, precum şi din sporul natural al perioadei dintre cele două recensăminte rezultă totalul deficitului de populaţie al maghiarimii ardelene, în care se cuprind cei morţi pe fronuri şi în prizonierat, victimele civile ale deportărilor, operaţiunilor de război şi represaliilor, dispăruţii, precum şi cei ce au părăsit definitiv teritoriul ţării. Din acest deficit, pe baza diferitelor izvoare, putem face aprecieri doar asupra numărului refugiaţilor şi expatriaţilor, respectiv al deportaţilor. Balanţa valurilor consecutive de migraţii forţate - ţinînd cont şi de cei întorşi de pe front, din prizonierat sau din lagărele de internare - poate fi estimată la 100-125 mii. Numărul evreilor nord-ardeleni exerminaţi în lagărele naziste e de cca 100 mii, dintre care numărul celor pe care tragedia evreimii i-a smuls din rîndul populaţiei de limbă maternă maghiară a Transilvaniei poate fi estimat la peste 70 mii. Nedispunînd de date nici măcar aproximative despre restul victimelor maghiare ale războiului, nu putem decît spera ca pierderile să nu fi depăşit sporul natural al acestui interval de şapte ani. Scăzînd din numărul maghiarilor înregistraţi de recensămîntul din 1941 deficitul total de 200 mii datorat migraţiilor şi războiului, obţinem o valoare de cca 1 milion 540 mii.

Faţă de aceasta, numărul populaţiei de limbă maternă maghiară oficial consemnat în 1948 e cu 60 mii mai redus. Deficitul e de data aceasta numai jumătate din cele 120 mii, cîte am putut constata în cazul înregistrării după limba maternă a recensămîntului românesc anterior. Aceasta se explică în mare măsură prin dispariţia evreimii maghiare. (E de ajuns să remarcăm că în Transilvania numărul celor de limbă maternă idiş e în 1948 doar de 30 mii, în schimb în 1930 era încă 111,3 mii, dintre care 99,6 mii nord-ardeleni. După cum reiese din tabelul nr. 5, aproape 55 mii dintre aceştia din urmă se declaraseră în 1941 de limbă maternă maghiară.) La diferenţa ce se menţine chiar şi în aceste condiţii contribuie, fără îndoială, şi incertitudinile de estimare datorate cunoaşterii trunchiate a pierderilor umane provocate de război. Un motiv care atîrnă mai greu pare însă reînvierea practicii de înregistrare anterioare, care a condus la la o nouă desprindere, mai mult sau mai puţin benevolă, de maghiarimea ardeleană a membrilor cu dublă apartenenţă (conform datelore teritoriale, în primul rînd de rit creştin ortodox) ai anumitor grupuri de populaţie.

În următorii opt ani, în Transilvania, raportul proporţional al limbilor materne n-a suferit aproape nici o modificare. Populaţia de limbă maternă maghiară - între graniţe administrative identice - a sporit din 1948 pînă în 1956 cu 137 mii, atingînd un total de aproape 1 milion 620 mii. În mod corespunzător, maghiarimii i-au revenit 29,1 procente din sporul total al populaţiei, deşi proporţia reprezentată de ea în cadrul populaţiei Transilvaniei a rămas în timpul ambelor recensăminte sub 26 la sută. Ritmul sporului real al populaţiei de limbă maghiară a atins o medie anuală de 11 miimi, ceea ce se situează cu 1 miime deasupra ratei de creştere a ansamblului populaţiei, depăşind de puţin chiar şi sporul de 10,8 miimi al românimii. Urmărind cu atenţie, de la începutul veacului, configurarea pe naţionalităţi a componentelor mişcării naturale a populaţiei, nu avem motive să punem această întîmplare fastă pe seama unei eventuale fertilităţi ieşite din comun a maghiarimii. Cu puţină bunăvoinţă, se poate presupune cel mult că sporul natural al populaţiei de limbă maternă maghiară trebuie să fi oscilat pe undeva în jurul mediei transilvănene, cu toate că nici această valoare nu se cunoaşte; în mare şi în ansamblu, trebuie să fi fost identic cu sporul real al totalului populaţiei. Întrucît nu e plauzibil ca întărirea poziţiei statistice a maghiarilor să poată fi pusă pe seama vreunui surplus migratoriu, creşterea lor numerică depăşind media putea proveni doar din diferenţele de orientare pozitivă - mai ales faţă de recensămîntul din 1930 dar şi faţă de cel din 1948 - rezultate din declaraţiile din cursul recensămîntului din 1956.

Din analiza regională a datelor respective reiese că rata sporului peste medie a maghiarilor, cu excepţia judeţului Hunedoara, unde creşterea numerică substanţială se datorează revenirii lor masive în zona minieră, a caracterizat în primul rînd zona frontalieră nord-vestică. Media anuală a creşterii efectivelor de limbă maternă maghiară este, de pildă, pe teritoriul judeţului Sătmar de odinioară de 17,6, în judeţul Sălaj atinge 15 miimi faţă de media de 13,2, respectiv de sporul real de 2,1 miimi (!) al românilor cunoscuţi îndeobşte pentru fertilitatea lor. Cercetarea mai aprofundată a datelor confirmă că explicaţia acestei situaţii nemaiîntîlnite în cazul recensămintelor româneşti rezidă în revenirea parţială a grupurilor etnice separate cu opt ani în urmă de populaţia de limbă maternă maghiară. Cîştigul reasimilatoriu - rărind cu preponderenţă rîndurile naţiunii statale - poate fi estimat în cele două judeţe la cca 10-15 mii. În ceea ce priveşte întregul Transilvaniei, acest scor pozitiv poate fi estimat, cu aplicarea prezumptivă a metodei balanţei - notînd media anuală a sporului natural al maghiarimii cu un indice mai degrabă augmentat (de 9-10 miimi) - la 15-30 mii.

Subevaluarea populaţiei de limbă maghiară, comparativ cu valorile extrapolate ale datelor recensămintelor maghiare, decelabilă constant în înregistrările privitoare la limba maternă din recensămintele româneşti s-a redus astfel simţitor în 1956. Dacă acceptăm că diferenţa - considerată drept deficit datorat separării - provenind din cele două modalităţi de calcul era în 1948 de cca 60 mii, vom estima, pe baza celor de mai sus, că ea trebuie să fi fost acum de cel mult 30-45 mii. Acest deficit, dacă îl comparăm cu aportul maghiarizării lingvistice de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX - mai precis, cu sporul, estimat la cca 80 mii, provenit din asimilare lingvistică al maghiarimii în cele trei decenii premergătoare recensămîntului din 1910 -, pare relativ modest. Desigur, acest demers comparativ trebuie să ţină cont şi de absenţa fizică a majorităţii membrilor celui mai însemnat grup de asimilanţi, evreii de limbă maghiară, dispăruţi în lagărele de exterminare. Însă chiar şi fără ei, se poate spune de fapt că pînă la mijlocul celui de-a treilea deceniu de stăpînire străină maghiarimea transilvăneană ajunsă în condiţie minoritară a suferit - derivantă a unor deplasări cu semne diverse, desigur - o pierdere datorată mai degrabă fenomenului de reasimilare decît celui de disimilare. Cu alte cuvinte, şi-a "consumat" în esenţă cîştigurile dobîndite în cursul "acumulării de capital" asimilatoriu.

S-a estompat şi neconcordanţa dintre numărul celor de limbă maternă maghiară şi al celor de naţionalitate maghiară. Diferenţa dintre cele două valori era în 1956 (între graniţele administrative din 1930) de numai 58,5 mii, faţă de 127,4 mii în 1930. La prima vedere, explicaţia reducerii cu 70 de mii a diferenţei dintre numărul consemnat pe criteriul naţionalităţii şi cel consemnat pe criteriul limbii materne pare că rezidă de asmenea în pierderile de război suferite de evreimea de limbă maternă maghiară. Cercetarea mai aprofundată a cifrelor scoate însă la iveală şi alţi factori. Dacă la diferenţa dintre numărul real şi cel estimat al subiecţilor de limbă maternă maghiară (30-45 mii) adăugăm diferenţa dintre numărul real al celor de limbă maternă, şi, respectiv, de naţionalitate maghiară (58,5 mii) obţinem o valoare oscilînd înre 90-100 mii. În 1930 această valoare - deficitul înregistrărilor româneşti vizînd naţionalitatea faţă de numărul ideal al populaţiei de limbă maternă maghiară - reprezenta încă, după cum ştim, 250 mii. În 1956 e aşadar cu cel puţin 150 mii mai redusă faţă de cea din urmă cu două decenii. Reiese că numai o parte a acestei reduceri poate fi pusă pe seama absenţei evreilor, altă parte trimite la modificările metodologice în privinţa înregistrării naţionalităţii, renunţarea la principiul originii etnice şi efectul pozitiv al acestor schimbări.

Bazîndu-ne pe toate acestea, apreciem că cifrele referitoare la maghiari ale recensămîntului din 1956 sînt, nu numai în ce priveşte înregistrările vizînd limba maternă ci şi naţionalitatea, mai veridice decît cele din documentele româneşti anterioare. Astfel - acceptînd rezultatele recensămîntului din anul 1956 ca pe un fel de "tabula rasa" -, avem o bază de pornire convenabilă pentru trecerea în revistă a schimbărilor petrecute de atunci încoace. Trebuie să precizăm încă de pe acum că, din 1956, configurarea numerică maghiarimii pe perioade mai scurte poate fi urmărită în Transilvania - dat fiind că rezultatele regionale privitoare la limba maternă ale recensămîntului din 1977 n-au fost date publicităţii nici pînă la ora actuală - ţinîndu-se cont în primul rînd de criteriul naţionalităţii.

În 1966 se înregistrează în Transilvania o creştere numerică a populaţiei de limbă maternă maghiară de abia 10 mii şi una ceva mai favorabilă, de 39,1 mii, însă chiar şi aşa relativ modestă, a celei de naţionalitate maghiară. Chiar şi această din urmă valoare corespunde în medie anuală unui spor de numai 2,4 miimi, în vreme ce între 1956-1966 media sporului natural fusese în Transilvania de de 7,4 miimi. Între 1966-1977, ca rezultat al creşterii de 93,6 mii, indicele sporului real al naţionalităţii s-a îmbunătăţit, ce-i drept, dar rata anuală de 5,3 miimi rămîne şi aşa mult în urma mediei de 9,3 a sporului natural al provinciei.

La toate acestea contribuie, de bună seamă, şi faptul că după schimbarea ocîrmuirii vitalitatea maghiarimii ardelene a cunoscut a scădere constantă. Ţin să amintesc că în primul deceniu al secolului XX sporul natural al populaţiei de limbă maternă maghiară de pe teritoriul actual al Transilvaniei era încă de 11,2 miimi pe an, faţă de rata de 9,4 a ţinutului şi cea de 8,7 a populaţiei româneşti. Această proporţie a crescut pînă la izbucnirea primului război mondial la o medie anuală de 12,1 miimi (media era în Transilvania de 10,1 miimi), dar între 1931-1939 s-a redus, conform statisticilor oficiale româneşti, la 6,2 miimi. (Sporul natural al populaţiei Transilvaniei în ansamblu era atunci de 7,1 miimi iar acela al populaţiei de naţionalitate română atinsese 8,1 miimi.) Din informaţiile furnizate cînd şi cînd cu zgîrcenie se întrevede că sporul populaţiei de limbă maternă maghiară a fost frînat din perioada anilor şaizeci, pe lîngă reducerea ratei naşterilor, şi de o mortalitate ajunsă de-acum peste medie. Între 1934 şi 1939, cînd natalitatea populaţiei de naţionalitate maghiară se situa cu 3,4 miimi sub media transilvană şi cu 5,8 miimi sub media populaţiei româneşti, rata satisfăcătoare a reproducţiei sale era încă asigurată de mortalitatea cu 2,2 miimi mai redusă decît cea de ansamblu şi cu 3,6 miimi decît cea a populaţiei româneşti. Între 1966 şi 1977 însă - după cum reiese din numărul noilor născuţi din familiile ungureşti şi din sporul real al populaţiei de naţionalitate maghiară -, tocmai dimpotrivă, se poate estima o rată a mortalităţii cu 3 miimi peste media transilvană. Acest rezultat speculativ este, ce-i drept, mai puţin verosimil, în schimb, pe baza datelor demografice din judeţele cu majoritate maghiară sau locuite în bună parte de maghiari, avem motive să presupunem că la scăderea ratei natalităţii cu 1-1,5 miimi sub medie au contribuit în anii şaizeci şaptezeci, în cazul maghiarilor din Transilvania, şi indicatorii de mortalitate situaţi pe undeva în jurul mediei, eventual chiar depăşind-o puţin.

Reproducţia naturală a maghiarimii a fost aşadar fără îndoială marcată de întoarcere inegalităţii naţionale a tranziţiei demografice. (Asupra iminenţei căreia specialiştii maghiari au atras de altfel atenţia încă de la începutul secolului.) La aceasta au contribuit şi vicisitutidinile istorice ale deceniilor trecute. Ce-i drept, în principiu, cele două războaie - care, cu reducerea natalităţii, au provocat la maturizarea contingentelor numeric reduse ale celor ce văzuseră lumina zilei atunci scăderea numărului de nou-născuţi mai întîi la cumpăna anilor treizeci-patruzeci, mai apoi în anii şaizeci - şi-au făcut simţite efectele negative fără deosebire de naţionalitate. Dar în timp ce prezenţa unor generaţii mai tinere sosite din alte părţi ale ţării a putut contrabalansa deteriorarea echilibrului demografic al românimii ardelene, valurile de refugiaţi care au redus în două rînduri numărul maghiarilor au impietat încă şi mai mult asupra componenţei pe vîrste a celor rămaşi. Trebuie să ţinem seama şi de faptul că maghiarimea ardeleană era, într-o proporţie mai mare decît media provinciei, locuitoare în oraşe iar sporul natural al populaţiei urbane mai vechi e de obicei (ca urmare a natalităţii mai reduse şi a mortalităţii mai ridicate - consecinţă a îmbătrînirii demografice) mai redus decît cel al noilor veniţi. Toate acestea laolaltă fac plauzibilă rămînerea în urmă, chiar dacă nu la cotele catastrofale sugerate de valorile sporului real, în orice caz însă notabilă, a sporului natural al maghiarimii faţă de media ţinutului.

Făcînd o evaluare a ponderii elementelor componente schiţate, estimez - pornind de la indicatorii de natalitate mai mici şi de mortalitate mai mari decît media Transilvaniei în ansamblu - sporul natural al maghiarimii pe baza unei cote cu 2-2,5 miimi mai scăzute. Conform acestui calcul într-o oarecare măsură mai "pesimist" decît evaluările mele anterioare - bazate pe un decalaj de 1-1,5 miimi -, cuantumul sporului natural ce le revine maghiarilor e în primul deceniu 80-90 mii iar în anii următori 120-130 mii (17-18 la sută din sporul populaţiei totale). Astfel, diferenţa dintre sporul real şi reproducţia naturală estimată ale populaţiei de naţionalitate maghiară trebuie să fi fost 40-50 mii între 1956-1966 şi 25-35 mii între 1966-1977. Conform celor de mai sus, scontînd o emigraţie de proporţii nesemnificative, consider această diferenţă ca fiind, în cea mai mare parte, un deficit de asimilare.

Repartiţia inegală a acestor cifre între cele două perioade semnalează totodată şi "pragul de criză" al înregistrărilor din cursul recensămîntului din 1966, creşterea disproporţionată a diferenţelor faţă de cele declarate la recensămîntul din 1956. (Scăderea numerică a minorităţilor sub un anume prag, de unde nu mai poate fi explicată prin cauze naturale, sare în ochi mai ales în cazul ţiganilor.) Parte din cei "pierduţi" astfel printre rubrici au revenit în 1977, fapt prin care se poate explica şi valoarea mai moderată a balanţei asimilatorii din perioada 1966-1977. Din pricina surelongaţiei momentane a pendulului demografic, e oportun să examinăm balanţa ipotetică a perioadei 1956-1977 într-o manieră contrasă, pe baza censurilor (de valabilitate comparabilă) iniţiale şi finale: astfel însumat, deficitul probabil al populaţiei de naţionalitate maghiară în cele peste două decenii următoare recensămîntului din 1956 trebuie să fi fost, grosso modo, de 60-80 mii.

Faţă de rezultatul relativ favorabil din 1977, recensămîntul din 1992 consemnează o serioasă reducere numerică a populaţiei de naţionalitate maghiară (89 mii pe întreaga ţară, 87,1 mii în Transilvania). Această scădere poate fi explicată prin emigrarea şi refugierile începute mai ales pe vremea regimului Cauşescu şi căpătînd proporţii de masă odată cu schimbarea de regim. Conform unei satistici a ministerului de interne, în perioada de după recensămîntul anterior au părăsit România pe cale legală 63,4 mii de cetăţeni de naţionalitate maghiară. Confruntînd rezultatele finale ale celor două recensăminte, sporul natural şi statistica emigrărilor, reiese şi că deficitul real provenit din emigrare al României a fost de cel puţin 1,5 ori mai mare decît cel consemnat oficial. Corespunzător cu aceasta, e de presupus că şi numărul maghiarilor care au părăsit ţara a fost mai mare decît cel avansat: pe baza acestui multiplicator, trebuie să fi atins 100 de mii. Aceasta, desigur, nu justifică în sine deficitul semnalat al populaţiei de naţionalitate maghiară, căci pierderile datorate emigrării trebuia să fi fost compensate în bună parte de sporul natural, care, confruntînd diferite izvoare, poate fi estimat la 63,5 mii pentru pentru perioada de unsprezece ani dintre 1977 şi 1988. (Aceasta corespunde unei medii anuale de 3,4 miimi, cu 2,1 miimi sub media din Transilvania.) Cu toate că în vremea din urmă sporul natural al populaţiei a devenit şi în România negativ iar în rîndul maghiarilor acest fenomen a intervenit probabil ceva mai devreme, nu e plauzibil ca sporul demografic "acumulat" de maghiarimea din România pînă la sfîrşitul anilor optzeci să se fi topit în cei cîţiva ani de pînă la recensămînt. Luînd în considerare toate acestea, numărul recenzat în 1992 al maghiarilor din România (respectiv din Transilvania) e cu cel puţin 50 mii mai mic decît cel ce poate fi calculat pe baza mişcărilor naturale şi mecanice de populaţie din 1977 încoace. Deficitul poate fi pus pe seama declaraţiilor diferite faţă de recensămîntul anterior.

Interpretarea deplasărilor asimilatorii se îmbogăţeşte cu noi posibilităţi graţie publicării continue din 1956 - exceptînd omisiunea din 1977 - a tabelelor încrucişate ale coincidenţelor dintre naţionalitate şi limba maternă. Amănuntele configurării acestor relaţii pot fi urmărite în tabelul nr. 6.

Coloanele tabelului de mai sus consemnează mai multe deplasări de sensuri contrare. Una din tendinţele fundamentale e scăderea numărului celor la care naţionalitatea şi limba maternă diferă. Fenomenul s-a petrecut în anii de după recensămîntul din 1956, prin el explicîndu-se în parte proporţiile extrem de modeste ale sporului populaţiei de limbă maternă maghiară. Numai în cazul coloanei evreimii se decelează îndărătul reducerii un deficit de populaţie real, legat de emigrarea lor. Atunci s-a împlinit în esenţă dezmembrarea restului evreimii maghiare, căci se vede limpede că, părăsind teritoriul ţării, aproximativ două treimi s-au desprins din comunitatea lingvistică a maghiarimii ardelene. Reducerea numerică în cazul celorlalte naţionalităţi indică deja o veritabilă sărăcire (vizîndu-i pe rezidenţii din perioada ambelor recensămine) a structurii legăturilor interetnice. Aceasta a avut loc în mod decisiv în coloana românilor, indicînd asimilarea de către naţiunea dominantă (şi în felul acesta şi de către limba de stat) a unui număr însemnat de locuiori de limbă maghiară. În linii mari, în perioada de după recensămîntul din 1966 numărul celor ce vorbeau limba maghiară dar se declarau de altă naţionalitate, pe lîngă însemnata modificare proporţională internă a grupului, s-a permanentizat. Numărul românilor de limbă maghiară a continuat să scadă, în schimb numărul germanilor şi ţiganilor de limbă maternă maghiară a cunoscut o creştere spectaculoasă. Aceasta se datorează în cazul germanilor renaşterii etnice care i-a cuprins pe şvabii din zona Satu Mare, neindicînd, aşadar, o asimilare lingvistică, ci un proces de desprindere din comunitatea celor de naţionalitate maghiară. Acelaşi lucru se poae spune şi despre ţigani, cu completarea că în cazul lor numărul disimilanţilor e mai mare decît cel cuprins în tabelă, dat fiind că mulţi dintre ei (de ex. în judeţul Mureş) concomitent cu schimbarea naţionalităţii s-au declarat şi după limba maternă ţigani, înlocuind astfel maghiara pentru care optaseră anterior.

În spatele creşterii numerice a grupului celor de naţionalitate maghiară vorbitori de altă limbă se află fără echivoc sporul celor de limbă maternă română. Acest cîştig e însă, după toate probabilităţile, doar aparent; el reflectă mai degrabă creşterea numărului celor ce au păşit pe calea asimilării decît asumarea mai liberă a identităţii naţionale de către cei cu dublă apartenenţă. Inversarea legăturilor interetnice în relaţia maghiaro-română e un fenomen îngrijorător, întrucît, după presupunerea mea, reducerea numărului subiecţilor de naţionalitate română şi limbă maternă maghiară consemnează - aşa-zicînd, ulterior - faptul asimilării la limba oficială a statului, în schimb creşterea numărului subiecţilor cu limba maternă română ce se declară (încă) de naţionalitate maghiară prefigurează noi deficite în direcţia maghiarimii.

Tabelul nr. 6 - cel puţin în rubrica 1992 a şirului de coloane superior - confirmă că separarea de maghiarime e un fenomen multistratificat: trecerea e reperabilă nu numai în direcţia naţiunii majoritare ci şi în aceea a altor naţionalităţi - în cazul acestora din urmă însă e vorba mai degrabă de reîntoarcere. În mod corespunzător, şi o treime pînă la jumătate din pierderile disimilatorii cifrate pentru perioada 1977-1992 la cca 50 mii au sporit probabil numărul celor de naţionalitate germană, respectiv al ţiganilor.

Balanţa asimilatorie e conform naturii sale un bilanţ al pierderilor şi cîştigurilor. Această reciprocitate (şi asimetria sa) poată fi ilustrată prin datele referitoare la familiile mixte ale recensămîntului din 1992. Astfel, în peste două treimi, adică în 45,1 mii cazuri, din cele 65 mii de familii mixte româno-maghiare cu copii, aceştia au fost înregistraţi ca fiind de naţionalitate română, faţă de 16,8 mii cazuri cînd copiii au fost declaraţi de naţionalitate maghiară. (Într-o mică parte - 3,1 mii familii - apartenenţa copiilor a fost partajată, respectiv diferită de cea a părinţilor.) Ca rezultat al acestui fapt apare aşadar acel plus de 28,3 mii familii pe care-l înregistrează românimea în ceea ce priveşte naţionalitatea copiilor rezultaţi din căsniciile cu partea maghiară. (Jumătate din acestea reprezintă deficitul asimilatoriu al maghiarimii, ceea ce - socotind în medie mai puţin de 2 copii de familie - reprezintă cca 25 mii copii, adică aproximativ 5 la sută din totalul copiilor recenzaţi în familiile cu specific maghiar - omogen sau mixt .)

În sfîrşit, să trecem în revistă, pe baza legăturilor dintre apartenenţa naţională şi cea religioasă evidenţiate în 1992, schimbările intervenite din 1910 încoace în raporturile confesionale ale maghiarimii transilvănene. (Tabelul nr. 7) E de remarcat că entităţile temporale comparate nu sînt de aceeaşi natură, întrucît în coloana corespunzătoare anului 1910 repartiţia pe confesiuni e tratată conform criteriului limbii materne iar cea din 1992 pe criteriul naţionalităţii. Din tabelul nr. 6 se poate deduce că în 1992 se vor găsi mai mulţi romano-catolici şi reformaţi, respectiv mai puţini greco-ortodocşi şi greco-catolici printre cei de limbă maternă maghiară decît apar în rîndul celor de naţionalitate maghiară.

După mărturia tabelului, cea mai mare pierdere istorică a maghiarimii a fost dispariţia populaţiei de confesiune mozaică. În 1910 această confesiune mai avea încă o serioasă pondere numerică în cadrul maghiarimii (aproape trei sferturi se declarau de limbă maternă maghiară şi acest strat reprezenta 7,9 la sută din populaţia de limbă maternă maghiară), la ora actuală însă acest grup de populaţie e ca şi inexistent. Deficitul greco-catolicilor se explică, pe lîngă asimilare, prin desfiinţarea în 1948 a bisericii lor. Deşi în cadrul confesiunii proporţia celor de naţionalitate maghiară a crescut, în ceea ce priveşte numărul său absolut şi acest grup a avut grav de suferit (numărul greco-catolicilor maghiari este azi abia cu ceva peste un sfert din cel de acum optzeci de ani), astfel proporţia lor în cadrul maghiarimii e de abia 1,4 procente, faţă de cele 4,9 de odinioară. La asimilarea parţială a credincioşilor maghiari ai bisericii greco-catolice trimite faptul că ponderea ortodoxiei e neschimbată în viaţa maghiarimii transilvănene; numărul maghiarilor de rit greco-ortodox abia dacă s-a redus iar poziţia lor proporţională în cadrul naţionalităţii s-a întărit într-o oarecare măsură faţă de cea din 1910. În sfera maghiarimii - dacă examinăm proporţia diferitelor culte în cadrul naţionalităţii -, consecinţă a pierderilor survenite prin eradicarea comunităţilor greco-catolică şi israelită, s-a întărit dominaţia bisericilor maghiare istorice. Dar caracterul naţional al aceloraşi biserici, conform recensămîntului, s-a şi diluat: maghiarimea a pierdut 2 procente în sfera unitarienilor şi 3,2 procente în aceea a reformaţilor. Iar acolo unde maghiarii - în detrimentul germanilor - au putut cîştiga teren a cîştigat teren la rîndul său şi elementul românesc; proporţia sa a crescut de zece ori în cadrul celor două biserici evanghelice iar azi în Transilvania aproape fiecare al zecelea greco-catolic e de naţionalitate română. Există de asemenea un număr considerabil de enoriaşi de naţionalitate română şi rromanes printre reformaţi şi după trecerea a optzeci de ani e neschimbată proporţia adepţilor calvini ai protestantismului german, în timp ce numărul totalităţii germanilor din România a scăzut la aproape o cincime. Se mai remarcă şi sporirea numărului celor de alte confesiuni (neoprotestanţi) în cadrul maghiarimii. În ciuda acestui fapt, ponderea maghiarilor s-a redus în cadrul bisericilor libere, dat fiind că aceste congregaţii îşi recrutează adepţii în cea mai mare parte dintre credincioşii români.

Concluziile analizelor efectuate de mine se regăsesc în cifrele tabelului de mai jos.

Primele două coloane ale tabelului nr.8 cuprind numărul maghiarilor din Transilvania conform datelor privitoare la limba maternă, respectiv la naţionalitate ale recensămintelor. În coloana a treia şi a patra se urmăreşte, recensămînt de recensămînt, configurarea numărului populaţiei de limbă maternă sau de naţionalitate maghiară ţinîndu-se cont de sporul natural, de mişcările migratorii şi de pierderile datorate războiului. Ultimele două coloane consemnează diferenţele dintre numărul maghiarilor astfel estimat şi numărul lor real (stabilit de recensăminte). Diferenţa dintre aşteptările mele şi realitate exprimă deficitul sau cîştigul asimilatoriu ale maghiarimii. Acestea sînt însă numai valori indicative. Aceasta întrucît conţin deformările decurgînd atît din caracterul fragmentar al informaţiilor de care am dispus cît şi din incertitudinea estimărilor menite să suplinească lipsa de date. Dar demersul e influenţat şi de metodologia recensămintelor sau de schimbările intervenite în orientarea lor.

În deceniul anterior recensămîntului din 1910 sporul de populaţie provenit din asimilare al maghiarimii ardelene se cifrează la cca 25 mii. Socotind din 1880 acest cîştig poate fi estimat la cca 80 mii. Din compararea datelor privitoare la limba maternă şi a celor privitoare la confesiune ale recensămîntului din 1910 reiese că în sfera celor asimilaţi mai de mult pot fi cuprinse, în mare, peste un sfert de milion de persoane. La vremea respectivă aproape jumătate din această populaţie nu mai vorbea decît ungureşte. Pe de altă parte însă, numărul celor la care - datorită bi- sau plurilingvismului - nu se poate presupune încă o modificare definitivă a apartenenţei lingvistice este aproape egal.

Recensămintele româneşti focalizate asupra originii i-au înregistrat pe cei din această categorie, în marea lor majoritate, conform apartenenţei lor etnice (făcînd abstracţie de apartenenţa lor lingvistică, ba chiar şi de cunoaşterea efectivă a limbii) ca nefiind maghiari. Sfera mai restrînsă a posibililor disimilanţi lingvistici a fost schiţată datorită manierei mai nuanţate a înregistrării datelor privitoare la limba maternă a recensămîntului din 1930. Avînd în vedere perioada de timp, relativ scurtă din punct de vedere istoric, care a trecut de la schimbarea puterii, nici separarea lingvistică a acestui grup nu poate fi socotită definitivă, după cum s-a şi dovedit în lumina datelor recensămîntului maghiar efectuat pe teritoriile vremelnic redobîndite în 1941. Cu acest prilej maghiarimea din Ardealul de Nord a dobîndit un cîştig asimilatoriu încă mai consistent decît cel anterior (al cărui caracter formal e vădit însă de faptul că, în anumite cazuri, identitatea etnică a devenit şi în înregistrările maghiare privitoare la naţionalitate independentă de cunoaşterea limbii.)

După cel de-al doilea război mondial, parte din cauza absenţei fizice a celui mai numeros grup asimilant, evreimea maghiară, parte mulţumită modificărilor conceptuale pozitive ale metodologiei româneşti în privinţa recensămîntului etnic, discrepanţa dintre numărul ideal şi cel real (de recensămînt) ale populaţiei maghiare s-a redus şi ea la valori acceptabile. În perioada recensămîntului din 1956 această diferenţă s-a rezumat în esenţă la redobîndirea cîştigului asimilatoriu aparent, rulat de la începutul secolului încoace, al maghiarimii. Această înnumărare consolidată încheie şi "epoca reasimilării" începute odată cu prima schimbare de ocîrmuire.

Deficitele înregistrate de populaţia maghiară în cele trei decenii care au trecut de atunci şi la a căror origine se poate presupune un fenomen de separare indică de-acum într-adevăr, în marea lor majoritate, existenţa unui proces de disimilare. În legătură cu dimensiunile acestuia nu putem face decît presupuneri, întrucît datele pe naţionalităţi ale sporului natural din această perioadă sînt ca şi necunoscute. Absenţa lor - pornind de la presupunerea fundamentată a inegalităţii naţionale a tranziţiei demografice - am suplinit-o recurgînd la valori subestimate faţă de media transilvăneană. La fel de lacunare sînt - dincolo de datele statistice oficiale privind emigrarea - şi informaţiile noastre despre dimensiunea reală a migraţiei externe, după cum nu cunoaştem prea multe nici despre pierderile provenite din migraţia internă (orientată spre ţinuturile de dincolo de Carpaţi) a maghiarimii din Transilvania. De subestimarea sau supraestimarea acestor trei factori depinde valabilitatea deducţiilor mele. (Trendul reflectat de valorile astfel obţinute e în orice caz verosimil.)

Pierderile disimilatorii ale populaţiei maghiare se cifrează astfel, între 1956-1992, la 120 mii, cifră care, pe lîngă cei care, prin schimbarea naţionalităţii, se declară români şi de cei care se declară ţigani, provine din separarea - cu menţinerea limbii materne maghiare - a celor de naţionalitate germană. Un proces mai semnificativ şi - decurgînd din natura fenomenului, suţinut şi de configurarea mai echilibrată a datelor numerice în cauză - cu efecte mai profunde, mai puţin reversibil e modificarea identităţii, întărită de schimbarea preferinţei lingvistice, prin care naţiunea statală (şi într-o măsură mai mică etnia rromilor ajunsă la conştiinţă de sine) a dobîndit (în parte a redobîndit) în decursul a treizeci şi cinci de ani un total de 140 mii suflete pe seama comunităţii de limbă maghiară - sau în orice caz a cîştigat mai mult aşa decît de pe urma schimbării de naţionalitate. (La aceasta contribuie pînă la un anumit punct şi reacţia adversă a recensămintelor ulterioare faţă de uimitoarea "permisivitate" a recensămîntului din 1956.)

Această orientare se manifestă şi în apropierea treptată dintre valorile limbii materne şi ale naţionalităţii. Gradul cel mai mare de apropiere a fost atins la recensămîntul din 1977 şi distanţa dintre cele două valori s-a mărit puţin în decursul următorilor cincisprezece ani doar ca efect al revigorării ieşite din comun a conştiinţei "neo-şvăbeşti" din zona Satu Mare. Cu tendinţele semnalate coincide şi inversarea raporturilor interetnice româno-maghiare. În interpretarea mea, scăderea numărului persoanelor de naţionalitate română dar de limbă maternă maghiară şi creşterea numărului celor de limbă maternă română dar declarîndu-se de naţionalitate maghiară e semn, depotrivă, al separării. Cea dintîi consemnează îndeobşte revenirea la naţiunea constitutivă a statului a persoanelor în cauză, în vreme ce aceasta din urmă prefigurează o trecere în aceeaşi direcţie. În consecinţă, în majoritatea judeţelor Transilvaniei, numărul persoanelor de naţionalitate maghiară depăşeşte azi deja numărul celor de limbă maternă maghiară; acest fenomen tipic de dispersiune nu apărea cu decenii în urmă decît pe ici, pe colo, în zonele frontaliere.

Comparînd toate acestea, luînd în considerare cifrele - cu caracter de jalon - ce se regăsesc în coloanele a şasea şi a şaptea ale tabelului nr. 8, în rînduri anilor 1956 şi 1992, deficitul "de recensămînt" al maghiarimii transilvănene ajunse în condiţii minoritare, acumulat practic de la a doua schimbare de guvernămînt încoace, în cele patru decenii şi jumătate anterioare recensămîntului din 1992 şi neputînd fi explicat nici prin factori demografici, nici prin pierderi datorate războiului trebuie să fi fost de 150-200 mii (cca 10 la sută). Din aceasta aproximativ două cincimi pot fi puse pe seama repercusiunii directe a censurilor româneşti consecutive recensămîntului maghiar, cealaltă parte - mai mare - putînd fi atribuită permanentizării noilor relaţii de putere.

Calificarea acestui deficit, punerea în evidenţă a diversităţii formelor fenomenului subsumat aici, de dragul simplităţii, termenului "generic" de asimilare şi analizarea perspectivelor posibile pretind de-acum noi cercetări, de altă orientare.